O frunză de arţar şi atât.

Găsise în urmă cu o săptămână un carneţel într-un sertar în timp ce-şi desfăşura obişnuita căutare haotică a vreunui pix arhaic poposit acolo de vreme bună. Avea o cureluşă de piele înfăşurată discret în jurul copertelor perfect netede. Pe prima foaie era lipită o frunză uscată iar sub aceasta era caligrafiată însemnarea: “Lasă-ţi lumea în urmă. Ai uitat de arţari şi ai uitat de tine; ai uitat să respiri.” Se decise să ţină un jurnal.

5 feb, 7:23 am
Al dracu’ ploaie! Al dracu’ oraş jegos! Ce idiot sună in toiul nopţii şi după 20 de minute de înjurii constată că defapt e ora 3:10 dimineaţa, nu 9 seara? Gata , mă duc să-mi fac o cafea şi să-mi găsesc o bluză uşor curată să merg la servici.

5 feb, 7:27 am
Al dracu’ cafea! Acum trebuie să fug până la magazinul din colţ prin ploaia asta nenorocită! Şi am aflat cine era idiotul de azi-noapte.. era fratemeo; să-l ia dracu’ şi pe el !

5 feb, 4:05 pm
Doar ce am ajuns de la servici. Pute, deci pute tot în jurul meu; simt cum îmi înghite sufletul nenorocitul ăsta de apartament cu tot damful lui de secole. Am adunat de dimineaţă ţigările şi paharele de lângă măsuţa şi am încercat şi să aspir, dar am lăsat-o baltă cand am văzut că eram în întârziere deja de 5 minute. Şeful e cel mai mare imbecil pe care-l cunosc; rapoarte, căcaturi şi mi-a mâncat o zi întreagă. I-aş recomanda cu drag o relaxare cu vreo trei târfe la bordelul din centru, de vreme ce se citeşte pe faţa lui tot mai puţin chef de sex din partea lu’ nevastă-sa. M-au invitat prietenii la un pahar de vodkă la Drudge’s. E a treia oară când încerc să mă uit la fundul tipei de la caserie şi e tot a treia oară când mă vede.
Hai să nu devenim sentimentali.

6 feb, 1:20 am
Mi-e rău, trebuie să fac un duş. Nouă pahare de vodkă, nu e tocmai cheia succesului. Mâine e sâmbătă, mă rog, azi; planuri : dorm, dorm, dorm ..

6 feb, cred ca vreo 2:30 pm
Mă doare capul şi încă nu mi-a trecut greaţa. Nu prea ştiu cum am ajuns acasă; m-am gândit că am plătit un taxi şi eventual am adormit pe drum, dar am tras concluzia, scuturând perechea de blugi de pe fotoliu, că nu aveam nici mai mult, nici mai puţin decât aveam înainte să fi ieşit din bar. A trecut sorămea pe aici, luându-mă după bluza noua lăsată pe marginea canapelei din sufragerie. E gri, oricum nu-mi pasă. Cred că o sa dorm în continuare.

11 feb, 6:47 pm
Am reuşit să o conving pe casieră să iasă cu mine la o cafenea. E a doua săptămâna deja de când nu mă pot gândi la altceva şi îmi omor nervii cu citatu’ ăsta de la început: “Ai uitat de arţari[..]“. Ce dracu’? N-o să fiu foarte târziu, mâine şeful are nevoie de mine pentru ceva rapoarte, căcaturi..

12 feb, 7:01 am
Aseară am adormit după ce m-am distrat puţin cu ‘domnişoara’ pe canapeaua din sufragerie. Patul e al meu şi doar al meu! Am ajuns la concluzia că toată prostia de pe o rază de 100 de km s-a concentrat în femeia asta. A vorbit întruna despre viitoarea ei promovare şi plecarea în vacanţă la măsa pe peluză (Italia). Am urlat de trei ori “bine” când a început să-mi povestească a zecea oară ce mare cap pătrat e tacsu’ şi ce harnică femeie de serviciu e măsa pe la funduleţele bogătaşilor de pe litoral. Mare bucurie pe mine că n-a putut să rămână să şi doarmă pe canapea; avea ceva ‘treabă’ de rezolvat pe dimineaţă, după spusele dânsei. “[..]ai uitat de tine”. Asta ce dracu’ vrea să mai însemne? Două cafele de dimineaţă şi lunea trei, câteva pahare de vodkă vinerea şi mâncare cum găsesc prin frigider. La dracu’ că am uitat să inchid geamu’ aseară ..

15 feb, undeva in jur de ora 5:00 pm
Am ajuns la concluzia că e o prostie tot rahatul ăsta cu jurnalul şi citatul e o idioţenie.

15 feb, 6:20 pm
Ce arţarii dracu’? ..

Simţi în spate respiraţia greoie şi rece a cuiva cunoscut. Se întoarse, privind in faţa-i propriul trup hăcuit cu chipul distorsionat şi pieptul deschis, sângerând.
“Lasă-ţi lumea în urmă. Ai uitat de arţari şi ai uitat de tine; ai uitat să respiri.”, rosti pe un ton jos acel EL diferit ce i se afişa în faţă.
“Lasă-ţi lumea în urmă. Ai uitat.”, rosti iar, întinzând braţele.
“Lasă-ţi lumea.”.

EL căzu pe podea în spasme şi deveni una cu neantul[..]

Oricând, oriunde..

Aceeaşi seară rece de iarnă; EL stătea pe fotoliu şi o privea. Ea, întinsă ca de obicei pe canapeaua îmbrăcată cu o textila verde pal, privea în direcţia televizorului jucându-se cu parul auriu uşor încreţit la vârfuri. În ciuda cearcănelor ce se ascundeau sub ochii ei căprui, era întruchiparea fanteziilor lui, era “cea sacra”, era ea, care nu contravenea cu nici măcar un amănunt asupra concepţiilor sale despre perfecţiune. Rememora momentele de pasiune frenetică, momentele în care asemeni unui animal simţea căldura contopindu-l la vederea ei, părul moale care curgea printre degetele lui noduroase şi zâmbea. Ea privi în direcţia fotoliului lăsând un surâs anemic să ia locul tristeţii habituale. EL simţea doar dorinţa; nu căuta să aibă grijă de sine, nu avea nevoie de asta.

*

În dorinţa nebună de a-l regăsi pe EL în oricine, a ajuns să se îndragostească de ideea de a iubi din nou; cunoscuse pe cineva. Era a doua vară de când erau împreună; ajunse chiar să-l iubeasca. Nu respecta standradul de dragoste care arde şi lasă cenuşa să zboare o dată cu vântul, era banalizarea noţinuii de dragoste. Nici tristeţea nu-i dispăruse întru totul, dar măcar făcea ceva, măcar se simţea împliminită în tentativa proprie de a fi fericită. EL rămase la fel; aceeaşi preocupare pentru persoana a-i cărei paşi îi urma zilnic, aceeaşi dorinţă care-i hrănea fanteziile încă vii, acelaşi dezgust faţă de sine.
Era 8:30 pm.
EL o privea cum se aranja, aşezat pe acelaşi fotoliu care cu trecera timpului începuse să scoată un scârţâit ciudat la contactul cu o greutate seminifcativa. Soneria ruinase armonia momentului. Partenerul era aici; ea îi întinse un sărut discret şi un “aşteaptă încă 2 secunde..” după care fugise în cameră să-şi ia poşeta. Trase în piept aerul din încăpere, în timp ce acelaşi surâs îi apăruse pe chip. Rămase şocată câteva momente de reacţia spontantă experimentată anterior după care începuse defilarea spre ieşire. Îşi luă partenerul de braţ şi trânti uşa în urmă. EL încă savura surâsul de pe chipul ei deja de câteva minute. Se ridică, un scârţâit obişnuit prinse viaţă. Stinse lumina din sufragerie şi porni pe urma celor doi. Strângând din pumni îşi zise “Oricând, oriunde..”.

*

Toamna mereu a fost o perioadă proastă în viaţa ei; trecuseră 3 zile de când desparţirea dintre ea şi partenerul care-i aduse o relaţie de un an şi jumătate a survenit brusc în rutina bine stabilită. Nu suferea, nici nu simţea vreo bucurie. Era o zi uscată pentru acest sezon; soarele era sus pe cer, vântul întorcea frunzele într-un ritm adagio, iar aerul era potrivit doar pentru un pulover şi o pereche de jeansi. Ea hotărâse să îşi ocupe după-amiaza de joi, delectându-se cu ştersul prafului de pe noptierele din lemn de nuc.
EL ca de obicei, contempla.
Ajungând la a treia noptiera, trase sertarul în speranţa de a stabili o oarecare ordine în haosul de acolo. Îndesându-şi mâna în varietatea de obiecte aruncate în micul spaţiu, scoase un bileţel îngălbenit cu o pată de cerneală în colţ.
EL îşi continua contemplarea.
Ea rămase nemişcată timp de câteva minute dupa care o luă la fugă spre ieşire. Îşi trase în picioare teneşii şi ieşi pe uşă, îndreptându-se în direcţia cimitirului.

Împinse poarta neagră şi îşi continuă drumul pe frunzele uscate, privind în gol un punct la unisol. Ajunsă în dreptul pietrei de mormânt pe care timpul gravase deja 4 ani se aşeză în genunchi lăsând vântul să se joace în părul ei. Scoase bileţelul îndesat în buzunar şi-l deschise: “Oricând, oriunde ai merge voi fi în urma ta, privind de după un perete de sticlă.” semnat “un EL doar al tau”. Izbucnise în plâns, lăsând mâinile să-i cadă pe pămantul rece. “De ce nu eşti mereu aici, aşa cum ai promis? De ce?!”, urlă ea zgăriind cu unghiile suprafaţa solului.

EL încercă să-i atingă umărul, sprijinindu-şi capul pe sticla groasă[..]

O oglindă şi o podea de lemn.

Era a doua oară când ceasul de noptieră sunase.
EL s-a ridicat din pat şi a încălţat papucii de casă de sub pat. După un maraton în jurul mesei de bucătărie s-a aşezat într-un final şi a gustat din cafeaua tare proaspăt făcută. Răsfoia ziarul fără pic de interes, a sărit repede peste partea cu mondenităţi şi sport dar s-a oprit la un articol cu referire la o companie care căuta angajaţi ca agenţi de vânzări.
Lăsase ziarul să cadă înapoi pe masă, şi începuse să-şi privească ridurile de pe mâini, degetele îngroşate şi îmbătrânite. Cine mai avea nevoie de el? Cine ar dori să-l angajeze?

Zilnic înjura trecerea timpului. Regreta fiecare secundă pierdută în căutarea fericirii, a deplinităţii materiale. Se ridicase, în timp ce o lacrimă îşi făcea loc prin cearcănele adânci, acum veşnice, de sub ochi.
Se oprise în dreptul oglinzii din dormitor cu rama de lemn îngălbenită în timp.
Privea persoana din oglindă – persoana care a fost. Îşi admira pielea perfect întinsă în timp ce-şi atingea ridurile actuale, privea părul şaten deschis în timp ce-şi mângâia puţinul rămas, albit odată cu trecerea anilor.
Întinse mâna şi atinse uşor oglinda, cu un regret ce-i anihila fiecare gând pozitiv.

Telefonul din sufragerie începu să sune zgomotos; acesta alergă spre aparat. Răspunse, iar de la celălalt capăt se auzise vocea unei femei: “Nu privi în oglindă, e asemeni unui ritual spre autodistrugere.”

Căzuse în genunchi pe podea şi rămase înţepenit acolo, plângând[..]